Gânduri fără scop

Am ajuns la capăt de linie, mai departe nu mai e nimic. Ceasurile au căzut din pereți strigând timpul irosit fără rost, soarele a fost mâncat de bezna minților hulpave, iar străzile orașului pustiu de viață sunt pline de tuburi digestive cu limbi despicate de șerpi supraviețuitori. Un vânt rece ne bate fața tăbăcită cu strigăte de ajutor un cântec de sânziene. Iar noi am rămas ciungi, sprijiniți în cârje mincinoase, cerșind o brumă de speranță la ușa propriei case bântuite.  Ne uităm unii la alții, în autobuz, în metrou, la piață, pe stradă, cu ochii goi, înmărmuriți, scurși, în pragul nebuniei generale. Am fost simple animale din circul dresorilor-bufoni în costume scumpe și conturi prin Brazilia, Madagascar sau aiurea prin lume,  ne-am vândut râsul vesel pentru o indexare și o creștere de pensie, banii lui Iuda. Și ei s-au urcat pe spatele nostru, pe capul nostru, pe lacrimile noastre, pe viețile noastre, în jilțurile de comandă. Toți viermii, limbricii, teniile, lupii îmbracați în piele de oaie, au început să taie și să spânzure în țara naivilor înlănțuiți, adormiți parcă pentru vecie. I-am ales pe cei mai proști, pe cei mai puturoși, pe cei mai tupeiști, pe cei mai nepotriviți și pe ei i-am pus să ne păstorescă. Ne-au dus exact aici unde suntem , în mijlocul haitei de lupi, ne-au stins speranțele, ne-au gonit frații în țări străine, iar acum vor să ne ardă pe fiecare, unul câte unul, până nu mai rămâne nici amintirea din noi. 

Cum am ajuns aici ? Ce duh negru ne-a tulburat mințile, să fim atât de inconștienți ? Iar dacă stăm să ne amintim, totul a început cu mult înainte, totul a început atunci când reporterițe gâște întrebau pe aeroportul Otopeni la plecări,  prin anii 90, cu o obsesie bolnăvicioasă, orice bărbat, negru, alb, galben, tânăr, bătrân, șchiop, chior, gras, slab : ‘Ce părere aveți despre femeile din România ?’. Iar astăzi aflăm că femeile din România reprezintă peste 70% din totalul prostituatelor din Europa. Pai de ce nu le-am luat noi atunci microfoanele acestor mimoze frustrate și nu le-am îndesat în mintea lor puțină ? Astăzi fătucele au ajuns mari ziariste de investigații și se laudă cu aceeași frenezie delirantă. O întrebare tâmpită care nu demonstra absolut nimic și care a ajuns să ne macine.

Am dat frâiele țării în mâinile hoților, tâlharilor, violatorilor, criminalilor. Și asta nu ne-a deranjat deloc. Pentru o pomană oferită milogilor fără sfârșit, am condamnat la moarte o țară întreagă. Că astăzi e la modă să ne ascundem în case ferecate cu o mie de lacăte, iar dacă mai pică câte unul dintre noi, e vina lui. Păi el nu a știut ce să facă, el a supărat pe cineva, el s-a urcat într-o mașină nepotrivită, s-a îmbrăcat nepotrivit. Până nu ne intră nouă cuțitul până la os nu credem că e posibil să ni se întâmple ceva. Și unde o să ajungem în felul ăsta ? Vom fi măcelăriți până la unu de haitele de hiene băloase și nesătule.

Aici se cumpără pe sub masă orice, carieră, școală, ministere, fabrici, bucăți din țară. Vrei un doctorat în orice, pentru suma potrivită găsești repede un vânzător. Se vând rinichi la mica publicitate, la grămadă cu mașini vechi, șalupe moderne sau locuri de veci. Dar suntem un popor cu frica lui Dumnezeu.

Și nu în ultimul rând, să nu uităm că în povestea asta au fost protagoniști numai conaționali, a fost un caz tipic de indolentă, incompetentă, nepăsare, bătaie de joc , românească. Fiecare dintre noi a fost victima acestui sistem putred, arogant, mincinos și inutil crescut în mijlocul nostru ca o hidră veninoasă cu mii de capete. Mizeria asta nu ne-a adus-o nimeni, mizeria noastră e în noi, moștenire scumpă de la Miorița încoace. 

Nu știu ce se poate face, nu știu dacă se mai poate face ceva. Zilele astea am auzit, parcă mai mult ca oricând, o grămadă de oameni ce vor să plece, vor să fugă, nu mai e nimic de făcut, suntem pierduți. Toți anii ăștia a trebuit să suportăm decizia majorității, decizia celor veșnici, oameni care trăiesc cu amintiri dintr-o lume urâtă și prăbușită. Iar nebunia asta pare să nu aibă sfârșit.